Despre dureri si ce fac ele

N-am mai scris de ceva vreme aici; cinstit sa fiu, chiar ma batea o juma’ de gand sa las blogul ca un mic memento pentru cand or trece niste ani peste el si peste mine. Uite, insa, ca am si ce scrie, am si de ce.

Sob stories. Povestile triste despre situatia cuiva. Le stiti, suntem bombardati cu ele. Parca ar fi asa, neverosimile, improbabile atunci cand vine vorba de noi sau de cineva pe care-l stim bine, sau la care chiar tinem. Mie, cel putin, asa mi s-au parut.

V-am spus ca sunt la facultate si ca-mi place la nebunie ce fac eu acolo? Asta inseamna ca am si niste oameni speciali in spatele catedrei, cu fler, cu talent pedagogic si cu o abilitate foarte misto de-a deschide mintea alora care au disponibilitate si resurse. Oameni, zic, pentru ca am reusit sa-i cunosc putin pe cativa din ei si in afara activitatilor academice; e mare lucru sa poti sa vezi cu proprii ochi umanitatea lor, cum se pot bucura… si cat se pot intrista.

Lui Nansi Lungu ii datorez mult mai mult decat o perspectiva sanatoasa si o groaza de informatii folositoare pentru in viata, dincolo de scoala, cariera si de filozofatu’ la un paharel de ceva. Dincolo, chiar, de modelul de tenacitate pe care ni-l ofera prin modul in care trateaza o situatie foarte dificila. Scriu la cald si am renuntat la figuri de stil si cinism tura asta, asa ca va invit sa cititi aici si sa trageti propriile concluzii. Uite, insa, la ce m-am gandit eu:

In spatele statisticilor, dincolo de ceea ce citim si vedem prin mass-media, sunt oameni. Noi inchidem pagina, mutam canalul si putem sa uitam fara nici o problema; realitatea lor e fundamental modificata de situatia speciala in care se afla. Va propun un exercitiu empatic: luati unul din ,,cazurile” astea, care vreti voi, si puneti-va in situatia celui care face apelul, macar. Sa fiti parinti, fii, frati ai acelora dintre noi care, dintr-un motiv sau altul, nu se pot bucura, deocamdata, de viata asa cum putem noi fara mare efort. Incercati; mie mi s-a parut zguduitoare experienta.

E cel mai usor de crezut asa ceva atunci cand suntem noi insine afectati; stiu prea bine. Ganditi-va, insa, ca n-aveti cum sa controlati o groaza de momente critice, ca sa nu mai spun de anticipat. Nu va doresc sa ajungeti acolo; nu va doresc decat sa va puteti gandi la posibilitatea asta. O sa vedeti, cand o sa cititi pana la capat ce scrie in articolul din link, ca autorul nu cere bani, suma X pentru un tratament-minune – desi n-ar avea nimeni de ce sa-l condamne. Vine, insa, cu o idee: porneste de la un protest al acelora din aceeasi situatie, ar putea ajunge la o sensibilizare a unui procent de populatie pe tema asta… si n-ar fi rau.

Studiati, reflectati. Donati, chiar. Mai povestiti si prin alte parti. Luati atitudine. Suntem niste masinarii complicate al naibii si pana la a o baga urat pe maneca, noi sau oamenii cei mai dragi noua, nu-i nevoie decat de un pas. P-ala, va asigur, are cine sa-l faca.

When you reach six feet under, you should sell!

Ma gandeam la cum vine treaba asta din titlu, daca tot am inceput sa zic ceva in primu’ post: moartea vinde. Sau, ca sa fiu si mai precis, popularizeaza. Cand urla media despre cutare, care taman s-a dus, e o miscare foarte interesanta de recul: lumea incepe sa caute, sa afle, sa discute.

A murit robu’ lui Dumnezeu, Arapasu? bai, bine ca nu era microbist declarat, ca Ioan Paul al Doilea, ca nu-l mai ierta nici presa sportiva. S-a dus Motzu’ Pit(t)is? Tot melteanu’, cu masonu-n gura. A dat ortu’ popii Octavian Paler? S-a izbit lumea taman in ,,Avem timp”; cre’ca am citit chestia aia, frumoasa si mergatoare la inima chipereasca, ad nauseam: prin statusuri, prin semnaturi pe mail si pe forumuri, prin profiluri de dating, prin armata de pepeteuri pe care se incapataneaza maica-mea (noi citindu-l de ceva mai multa vreme) si altii sa mi le trimeata. S-a amestecat cu soseaua Laura Stoica? Da-i cainat, taicule, freaca ,,Un actor grabit” pe huburile romanesti, de s-au speriat si aia, saracii.

Pe la roacherii mei, nu mai vorbesc: RIP Chuck, RIP Dime, RIP Kurt, RIP Valfar, refren; s-a petrecut sa vie ziua-n care-a murit Schuldiner (ala de la Death, il stiti voi) si sa se revolte un cunoscut ca, in loc sa se faca proiectii in LMC cu el si cu ai lui, cineva organiza un concert de gotice, simfonice si melodice.
( Inca mai astept ceva similar pentru Anca Parghel, da’ parca-mi spune ceva ca nu-i cazu’. )

E normal sa fie totu’ vremelnic si e de asteptat ca oricine, indiferent de ce e, sa se supuna regulii asteia. Am vrea sa-i mai tinem langa noi, sau sa-i aducem la sufletelu’ nostru, daca i-am descoperit tarziu. Traim in trecut, ne pierdem in speculatii a propos de ce-a fost acum niste decenii, cand noi habar n-avem ce-a fost acum un secol-doua si, in general, frecam pula cu atata daruire pe seama unor chestii fara rost, incat ma-ntreb ce-ar putea ai nostri [si ma refer aici la orice grup] sa faca traind ceva mai mult ,,in the moment”. Mi-ar placea sa vad asa ceva.

Triste-avangardiste

M-am intalnit azi cu cineva care-a-nsemnat ceva pentru mine, acum niste ani. Uneori, un asemenea moment e o chestie dintr-asta, de stai si te uiti in ochii ei si te-apuca amocu’. De ce? Pentru ca te-ai mai uitat, odata – si parca te-ai vedea pe tine, ala de-atunci, uitandu-te din perechea aia de ochi, neincrezator, la tine. Asta, daca tot zicea Andy de jurnalu’ din tinerete; cum io (inca) n-am tinut asa ceva, improvizez. Dom’le, se schimba omu’? Se schimba. Mai urca vreo cateva foi de ceapa deasupra “inimii” aleia gustoase, mai haleste vreo doua-trei c-o fasolica iahnie si-un strop de sare, se mai altereaza si alea, nimica greu, deloc uluitor.

E o chestie, insa: io am niste gusturi muzicale mai speciale si m-am bucurat nespus sa disec oleaca saxofonu’ ala al lu’ John Zorn, manca-l-ar tata pe dansu’ de muzicant, cu cineva cu care avusesem putine gari pe linia asta, pana acum. M-am bucurat si din alte motive, ca asa sunt io, cum ar fi faptu’ c-am stat in locsoru’ meu favorit, din tot Bucurestiul… si ca eu m-am distrat. Pe ea o futeau,  insa, diverse; nevrand sa ma aflu printre ele, mi-am baut licoarea non-alcoolica favorita si-am lasat-o acolo, ca urma sa vina o alta speranta, cu gusturi similare, pe care o stiu si eu oleaca si care m-a frapat, cel mai recent, cu ce i-am vazut in ochi, odata, pe Magheru, cand ea mergea cine-stie-unde, iar eu, netrebnicul , ma indreptam spre Berbecu’, unde gasisera cu cale niste cinstite fetze sa ne strangem. Faina tochitura.

Acu’ bag una din muzicile mele alea pervers-depresive si ma gandesc, cu melancolia aia pe care mi-o stiu unii in privire, de ce ma-sii uita astia de varsta mea (din buletin) sa zambeasca? Peste tot, pe unde ma uit, muiane serioase,  regulamentar botoase, plictisit-vanitoase si alte cele [ochii rotunzi si goi nici nu se discuta, dea?], de-ncep sa ma intreb unde sunt io defect de nu ma-ncadrez. The Aaaaaaaage of Shaaaaaaa-dooows haaaaaas beguuuuunnn… da’ macar nu fiti voi umbrele cuiva care-ar fi putut sa fie, daca tot aveti toate sansele sa fiti umbra cuiva care-a fost. Vorba unui mester pe care-l maculeaza toti sfertodoctii de cand a dat coltu’ (ajung eu si la subiectu’ ala), avem timp.

nota: m-am inspirat de undeva pentru titlu. De aici.